Tocmai am terminat de făcut niște fete perfecte.
Și nu, nu mă refer la perfectul ăla frumos, bazat pe vibe bun sau sinceritate.

Vorbesc despre perfectul ăla fals; ăla de îl creezi în photoshop. Perfectul ăla de te transformă dintr-o persoană frumoasă, într-un perfect de care fug toți.
Am obosit să mă mai aud cum le promit oamenilor că după edit vor fi perfecți.

Nu, nu vei fi perfect; vei fi fals!

Societatea și rețelele de socializare ne obligă și ne educă subconștientul să ne afișăm perfecțiunea pe care de multe ori nu o avem.

♥ De ce refuzăm să fim transparenți?

♥ Când ai fost ultima dată transparent cu tine?

♥ Când te-ai acceptat ultima dată, tu, pe tine, în totalitate?

♥ Când ai râs copios în fața altora cu dinții ăia strâmbi?

♥ Când vei scăpa de frica asta de critică?

Când?

♥ Merită să îți iroseti prezentul pentru a arăta altora că ești ”perfect”?

Sau merită să îl trăiești la maxim?
Merită ca ceilalți să aibă o părere absolut excelentă despre tine, iar interiorul tău să fie praf?

Este în regulă, ba chiar NORMAL să ai așa zice ”defecte”.
…

Ca să îmi răspund la întrebări, dau drumul la proiectul ”6 luni și 15 zile”, proiect în care fotografiez ”defectele” oamenilor care nu se mint pe sine, și își acceptă ”defectele” exact așa cum sunt ele!

---

Seria de fotografii se găsește aici.